Delir

Vreau să mă îndrăgostesc de tine.

Așa ca prima dată. Să fiu nebună după tine. Să nu-mi pese de nimeni și nimic. Să trăim cu soare și ciocolate. Vreau pasiune, vreau să mă minți tot așa de frumos cum o făceai la început, să mai întinzi un pic delirul. Emoțiile care le simțeam când te atingeam, când îți simțeam degetele umede, palma transpirată, picăturile ce ți se prelingeau pe tîmple. Îmi plăcea să mă joc cu degetele tale, să simt cum te joci suav cu ale mele, de parcă te-ai fi logodit cu fiecare dintre ele în parte, să mișun cu ele în părul tău odinioară lung. Să fi fost de la căldura insuportabilă sau de la emoții. Vreau să mă vrei, ca la început. Vreau sexul din dragoste, sau din iluzia dragostei, cînd preludiul era mai plăcut ca orgasmul. Te vreau pe cel de care m-am îndrăgostit. Vreau iluziile cu tine, iluziile în care iți sărutam pofticioasă epiderma și mă înnecam în relieful corpului tău.

Te admiram, te adoram. Și ce cuvinte lipsite de importanță îmi păreau atunci. Nu credeam ca e vreun cuvânt capabil să definească emoțiile ce mi le provocai.  Fiecare atingere mă electrocuta.

Acum sunt doar regrete inăbușite în agresivitatea și refluxul acelor sentimente și amintiri. Am crezut că te urăsc, te urăsc pentru că ai putut să distrugi magia și delirul. Dar nu era ură. Era dezamăgire, dezamăgirea că am permis să expir atîtea emoții. Și de fiecare dată cînd vreau să mă reîndrăgostec de tine, îmi intoxici orice respirație. Trăiesc iubindu-te, dar neîndrăgostită. Reinventez emoții pentru care nu găsesc definiții și transform pasiunea în reproșuri. Te urăsc pentru că îmi dai alternativa să-mi fac iluzia unei eventuale despărțiri, te urăsc pentru că nu ești nebun după mine. Și tot ce-mi mai doresc e ca să fiu dorită de cineva atît de tare cum te doresc pe tine. Nici măcar nu m-aș putea răzbuna pe tine, căci știi prea bine că sărutînd alt bărbat mi-aș imagina fața ta în pînza propriilor plăsmuiri.

De data asta am vrut să o încerc pe-a ta. Și stau acum cocoțată pe un iceberg în oceanul amintirilor de cândva.

50 shades of Grey și ipocrizia cititorului modern

Acum 1 an și ceva începuse moda de a citi 50 Shades of Grey și la noi în Moldova.  Nu cunosc vreo persoană să nu fi auzit de cartea respectivă, evident după ce în SUA se făcuse așa o mare zarvă. Eu, copilă de 20 de ani, mereu în căutarea a ceva nou și cu cele câteva fire de ipocrizie ce mă tentau să fiu în rând cu lumea, nu am ezitat să caut trilogia, întâi pe net, apoi prin librăriile orașului. Deci, a fost cea mai proastă investiție pe care căpșorulul meu aparent rațional o făcuse. Am mai trecut prin experiențe similare, când am cumpărat fără ezitare cărți foarte promovate, ca în cazul capodoperei lui Haruki Murakami 1Q84, dar romanele  maestrului japonez mi-au oferit cea mai savuroasă experiență literară după Enigma Otiliei de Călinescu. În cazul 50 Shades of Grey  a fost un fail. Cărțile, atât de promovate peste ocean, și-au obținut notorietatea doar grație faptului că sunt mai diferite. Explic, mult erotism, sado-mazo&stuff. Și da, devenind un trend, s-a depistat o tendință vădită a moldovencelor de a citi romanul. Pentru că moldovencele vor să fie și ele în rând cu lumea. Cărțile respective au fost inițial adresate unui segment de cititori bine-definit în SUA, casnicelor cu vârtsa cuprinsă între 30-50 de ani care duc dorul unor picanterii măcar virtuale (aici literare), în reprizele între prepararea cheesecakeurilor și grădinăritul. Pe tărâmul mioritic, am observat o tendință a adolescentelor de a se orienta vizibil spre roman. Cu lozinca Citesc deci sunt sexy, domnișoarele noastre au reluat stilul boem de a citi prin transport sau parcuri, atașând neapărat și o poză Instagramuită a coperții cărții. Într-un moment de curiozitate dusă la extrem, cu niște așteptări relativ grandioase, am început să citesc , dar pagina 150 a rămas marcată până acum. Pînă acolo mi-am torturat creierul în sesiuni scurte de autodegradare pe care mi le administram forțat. Nu-mi săriți în cap spunând că sunt slabă de fire. Nu mă intimidează conținutul erotic al cărții, nu sunt conservatoare, nu e sexul o temă tabu pentru mine, dar cartea respectivă e o risipă de celuloză, și m-aș înrola în Greenpeace doar pentru a obține o restricție la tipărirea romanului. Nu o să primești nici o idee coerentă, nu o să-ți cultive vreo valoare, nu o să te inspire spre ceva. Și nici nu e un îndrumar spre o viață sexulă mai bună, o să rămîi la fel de frustrat sexual și după ce finisezi romanul. Cartea se citește ușor, nu vei întâlni metafore care să-ți supraîncălzească cei 2 neuroni rămași intacți și nici nu o să te împingă să consulți DEXul pentru a găsi explicația unui neologism. În cel mai bun caz o să-ți umezești chiloții. Fetelor care o citesc, lăsați показуха că nu citești În căutarea timpului pierdut de Proust.

Nu citi ce-ți bagă pe gât mass-media, nu lăsa niște topuri să-ți dicteze trendurile în materie de cărți. Viața e prea scurtă pentru a consuma fiecare h**nea.

Cărțile le-am comandat de pe un site românesc, toate 3 simultan, primind o reducere pentru comanda en gros. Volumul 2 și 3 au rămas ambalate, după 1 an.

Complexul perfecțiunii

COMPLÉX (‹ fr., lat.) , s. n. 2. (În psihanaliză) Ansamblu de tendințe inconștiente, formate în copilărie pe baza anumitor relații familiale și sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei.

Eram în ascensor. Ea, la 4 ace, fără nici o cută pe haine, curba de tuș unduindu-se perfect pe pleoapa superioară, deși per ansamblu nu se crease efectul de cat-eyes mult râvnit. Nu era atât de frumoasă și perfectă, cât tindea să fie. Totuși eforturile ei de a arăta ca din reviste erau evidente. Investea bani și timp pentru a crea imaginea perfectă, perfectă în viziunea sa. Și cât coboram cele 5 etaje, nu a ezitat să se privească încontinuu în oglinda, în care eu mă feream să trag cu ochiul, rezumându-mă să-mi privesc Nike-urile, care evident mă dezavantajau la cei 1,63 m. Și totuși nu aș fi renunțat la adidașii super comozi (de parcă aș călca în smântână, cum zic eu), pentru a purta, un exemplar de sandale cu tocuri de 20 de cm, fabricați pe undeva prin Asia, după conceptul unui designer turc autoproclamat. Luxațiile, entorsele, bătăturile și durerile de picioare nu o interesau acum. Tot ce conta era să fie PERFECTĂ. Era sfârșit de vară, și o ploaie ne mai salva de praful și arșița orașului cu maidanezi ( și nu, Chirtoacă nu-i de jină), iar părul eu perfect întins (a se citi ars) cu placa timp de cîteva ore, suferise probabil o schimbare din cauza câtorva picături de apă, o schimbare neobservabilă pentru o non-perfecționistă.

– Doamne, și mă enervează când mi se încrețește părul de la umiditate, spuse ea, vizibil iritată, privind în oglindă șuvițele practic drepte.

-Și-i cu tine, părul tău stă super, îi zise amica, vizibil mirată.

-Nu, că mie-mi place ca el să fie perfect drept.

Perfect. Eu mă tem de cuvântul ăsta, poate din cauza că nu m-a definit niciodată. Perfecțiunea e un lucru straniu, care în principiu se rezumă la percepția individuală a fiecăruia despre perfecțiune. Dacă pentru tine e perfect să ai 45 de kg la 1,70 m, și faci greva foamei ca să ți se vadă clavicula ca la Kate Moss, pentru iubitul tău, student la medicină tot e perfect, căci după o noapte de sex, la sigur ia cu brio examenul la la ortopedie, că el a practicat pe sistemul osos uman o noapte întreagă. Deci pentru el, tu ești perfectă. Ea a renunțat la speranța unor pomeți evident conturați, pentru că nimic nu-i aduce o plăcere mai mare ca momentul când iubitul o ia de obrăjori și-i spune că-s așa de frumoși, ca la un bebeluș. Și el radiază, pentru că pentru el, ea e perfectă. Dar tu îți dorești zâmbetul perfect, și te bagi sub razele UV, care-ți distrug ultimii neuroni sănătoți, ca pe urmă să îți etalezi dantura impecabilă când spui vreo prostie că-ți pui mâinile în cap. Tu vrei buze perfecte și îți injectezi acid hialuronic că-ți pierzi orice mimică, și nu se știe ce ai tu în suflet, căci buzele de rățuscă te-au dus la pareză facială, și în loc de mutrița tristă poți face doar Mac-Mac. Vrei corpul perfect, da ajungi să arăți subnutrită și nu vor să te pipăie niș băieții care acuș cad în comă alcoolică in Cocos, pentru că ei vor să simtă un fund, o țâță acolo. Tu nu ești perfectă, tu ești chinuită și complexată, scoasă de pe banda rulantă de la fabrica de plastic din Bălți.

Ideea e că perfecțiunea la fel ca și frumusețea e în ochii celui care privește și ține de preferințele, standardele, concepțiile fiecăruia. Perfecțiunea e un complex. Cît de complexată poți fi pentru a te enerva din cauza că un fir de păr a luat calea rebeliunii? Cît de neîmplinită poți fi în viață, ca un fleac ca ăsta să îți dicteze starea de bine și să te inhibe? De ce pentru femei perfecțiunea se rezumă la părul perfect coafat și machiajul impecabil?

Eu susțin ideea de perfecțiune, în limita unei evaluări raționale. Poți fi perfect instruit, poți manifesta aptitudini într-un domeniu, în măsura perfecțiunii subiective. Dar fii sigur, cât de perfect te-ai considera, imaginea percepută de ceilalți nu va încadra și în viziunea lor despre perfecțiune. Oricât ți-ai dori, nu poți atinge perfecțiunea, pentru că nu există! Notează-ți asta. Renunță să mai alergi după perfecțiune, altfel nu vei mai înțelege esența vieții. Acceptă-ți defectele, fac parte din tine. Și despre oglindă… Oglinda, cea mai mizerabilă jucărie inventată de vanitatea umană, spunea Contele Dracula din romanul cu același nume de Bram Stoker. Ceea ce vezi în oglindă e doar reflecția ta, îți poate da o doză de curaj sau o lună de depresie, în care niș Xanaxurile comandate de pe eBay nu te ajută. Dar prietenia dintre tine și oglindă e proporțională cu dragostea față de propria persoană. Numai nu zi că într-o zi când ai ajutat un bătrân să treacă strada, când ai dus un copil mai nevoiaș la McDonald’s, când ai obținut un merit academic pentru care ai muncit nopțile, administrîndu-ți benevol cofeină, că te doare inima numai când te gândești, și te uiți în oglindă, rânjită până la urechi și te vezi perfectă. Femeia perfectă, care cîndva va schimba lumea, care prin politica ei internă va schimba balanța comercială a Moldovei spre una pozitivă și va micșora indicii sărăciei (Banca Mondilă a constatat că 52% din populația RM este săracă) și pe urma se va duce în Coreea de Nord și va aboli comunismul. Păi în acel moment tu ești mult mai perfectă, pentru că nu-ți admiri reflecția mușchilor fesieri bombați în oglindă, nu te mai vezi doar ca individ uman, deja ești un OM cu vise, aspirații, cu un scop în viață, care nu se rezumă la găsirea rimelului ideal ce promite gene negre și dese, și lungi, și nu le lipește, și nu e nici waterproof, da nici nu curge dacă scapi vreo lacrimă. Perfecțiunea e un mit. Tot ce poți face e să te perfecționezi zilnic, prin fapte bune, prin motivare, prin atingerea unor țeluri cu adevărat importante.

Majoritatea oamenilor nu agreează oamenii perfecți, îi invidiază sau îi marginalizează. Și doar o simbioză dintre o înfățișare plăcută, îngrijită și inteligența ta îți garantează succesul.

În concluzie, vă las pe o notă de pozitivism, pentru că mai devreme sau mai tărziu, fiecare om va realiza că trebuie să se accepte așa cum este, că nu mai are 13 ani ca să se complexeze și de la degetele de la picioare, și momentul ăsta probabil vine atunci când universul tău nu se mai rezumă la tine, când ai de educat un copil și vrei să-i inspiri valori reale, nu chestii de suprafață. Și nu iuta, oamenii iți vor reaminti cum i-ai făcut să se simtă, și nu culoarea rujului tău YSL.